Constiinta

alte condiţii care afectează calitatea sau continuitatea conştiinţei, sau informaţia valabilă pentru conştiinţă. Probleme in auto-monitorizarea sau în integrarea vieţii mentale a unui individ despre un singur eu personal apar intr-o varietate de tulburări.Frith (1992) descria că multe dintre simptomele pe care indivizii cu schizofrenie le expun ca pe un rateu în a-şi atribui acţiunile propriilor intenţii sau puteri.În iluziile de control, de exemplu, un pacient poate afirma că o forţă exterioară l-a determinat să facă un gest precum dezbrăcatul hainelor in public.După Frith, această afirmaţie ar rezulta din faptul că pacientul nu-şi dă seama că acesta de fapt şi-a dorit acţiunea respectivă, cu alte cuvinte, ea rezultă dintr-o disociere între funcţia executivă şi auto-monitorizare.Sursa motivaţiei este atribuită unei forţe externe(„Diavolul m-a determinat să o fac”), când de fapt este doar în afara sistemului personal al individului.Un alt exemplu este cazul indivizilor cu schizofrenie, care sunt adesea găsiţi subvocalizând chiar vocile pe care aceştia le aud ca fiind halucinaţii(Frith, 1992, 1996);ascultarea înregistrărilor vocalizărilor nu-i determină să abandoneze iluzia.Există multe modalităţi in care monitorizarea poate da greş(vezi Proust, 2000), dar rezultatul este acela că sistemul personal nu este “proprietarul” acţiunii, ca să utilizăm termenul binevenit al lui Kihlstrom (1992, 1997). Această lipsă a posesiunii poate fi la fel de simplă ca şi imposibilitatea unui individ de a-şi aminti că şi-a dorit o anumită acţiune, dar acest lucru este aparent mult prea simplu pentru a acoperi toate cazurile.Teoria lui Frith este însă sofisticată şi mai generală.El a lansat ipoteza conform căreia sistemul personal şi sursa motivaţiei sunt funcţii separate care sunt in mod normal conectate apropiat.Când o acţiune este dorită, procese motorii execută direct acţiunea respectivă, şi un proces paralel(asemănător cu feed-forwardul în controlul mişcărilor oculare; vezi Festinger şi Easton, 1974) informează sistemul personal asupra acţiunii.În anumite stări disociative, sistemul personal nu este informat.Atunci, când acţiunea este observată, ea apare ca o supriză, cerând o explicaţie.Sindromul mâinii străine(Chan & Liu, 1999;Inzelberg, Nisipeau, Blumen & Carasso, 2000) este o disociere radicală de acest gen, adesea conectată cu o distrugere neurologică în concordanţă cu o deconectare între planificarea motorie şi monitorizarea în creier(vezi capitolele de Proctor &Vu şi de Heuer prezente în acest volum).În cazul acestui sindrom, mâna pacientului va executa câteodată acţiuni complexe, precum deschiderea nasturilor propriei cămăşi, in timp ce acesta priveşte cu groază cum se exectuă acţiunea respectivă. Tulburările disociative clasice includ stări de fugă, în care la extrem persoana afectată va pleca de acasă şi va începe o nouă viaţă cu amnezie pentru cea precedentă, deseori după o anumită traumă(asta se poate întâmpla mai des în filmele de la Hollywood decât în viaţa reală, dar se poate intr-adevăr întâmpla).În toate aceste cazuri eul este izolat de memoria autobiografică(vezi capitolul de Roediger & Marsh din acest volum).Sindromul disocierii identităţii este cunoscut de asemenea ca sindromul personalităţii multiple.Au existat destule îndoieli cu privire la realitatea acestei tulburări, dar există dovezi că o parte din personalităţile multiple nu împart cunoştiiţe explicite unele cu altele(Nissen, şi al., 1994), chiar dacă amintiri implicite dobândite de o una dintre personalităţi par să fie disponibile şi pentru altele. Denumite in prezent tulburările de conversie, disocierile isterice, precum orbirea sau paralizia, sunt foarte comune în timpul războaielor sau ale altor tulburări civile.Un exemplu ar fi cazul a 200 de refugiaţi din Cambodgia diagnosticaţi cu orbire psihogenă(Cooke, 1991).S-a speculat că forma specifică a tulburărilor de conversie pe care aceştia au avut-o a fost rezultatul vederii unor lucruri teribile înainte ca aceştia sa iasă din Cambodgia.Oricare ar fi fost motivul, tulburarea poate fi descrisă ca un blocaj al accesului sistemului personal la informaţia vizuală, adică o disociere dintre sine şi percepţie.O dovadă pentru interpretarea acestui lucru este constatarea faptului că un pacient cu analgezie isterică intr-un braţ nu a relatat vreo senzaţie atunci când a fost stimulat cu şocuri electrice puternice dar a suferit schimbări normale în indexurile fiziologice care erau administrate(Kihlstrom, şi al., 1992).Aşadar, mesajele de durere erau transmise prin sistemul nervos şi au avut multe dintre efectele normale, dar sistemul monitorizării conştiente nu le-a „dominat” , acestea nefiind simţite în mod conştient. Anosognozia(Galin, 1992; Ramachandran, 1995, 1996; Ramachandran, şi al., 1996) este o negare a deficitelor datorate leziunilor neurologice.Această negare poate lua forma unei amăgiri rigide care este apărată cu tenacitate şi inventivitate.Ramachandran şi al.(1996) au relatat cazul D-nei R., o pacientă cu atac cerebral la emisfera dreaptă care îşi nega paralizia la mâna stângă.Ramachandran a rugat-o să arate spre el cu mâna dreaptă, lucru pe care ea l-a şi făcut.Atunci când aceasta a fost rugată să arate cu mâna stangă, cea paralizată, mâna a rămas imobilă, dar ea a insistat că a urmat întocmai instrucţiunea.Când a fost provocată, pacienta a făcut următoarea afirmaţie: „Sufăr de artroză severă la umăr, ştiţi acest lucru, domnule doctor.Mă doare.” Bisiach şi Geminiani (1991) au relatat cazul unei femei lovită subit de paralizie pe partea stângă care se plângea, în drumul spre spital, de faptul că un alt pacient şi-a uitat o mână stângă pe patul ambulanţei.A fost de acord cu faptul că umărul stâng şi braţul îi apaţin, dar a devenit evazivă la atribuirea antebraţului şi a continuat să-şi nege complet mâna. Negările de genul acesta sunt în concordanţă cu o disociere între reprezentarea unei părţi a corpului sau a unei funcţii(Sindromul lui Anton este negarea unei pierderi de vedere, de exemplu) şi reprezentarea sinelui.Datorită faptului că anosognozia este specifică condiţiilor neurologice (întotdeauna în cazul tulburărilor apărute în emisfera dreaptă), este dificil de argumentat că această negare provine dintr-o încăpăţânare de a accepta deficitul.Anosognozia este rareori găsită împreună cu paralizii la fel de severe rezultate din leziunile emisferei stângi(vezi secţiunea denumită “Observaţii asupra Patologiei Umane„ pentru o mai mare fundament neurologic al anosognozie şi a altor disocieri asemănătoare). Vaudeville şi „sideshow-urile” de la circ sunt locaţii legendare pentru efectele extreme şi groteşti ale sugestiei hipnotice, precum băşicile cauzate de creioane transformate în mod hipnotic în vătraie roşii-fierbinţi, sau oameni de altfel respectabili cloncănind precum găinile şi protejându-şi ouăle pe care le credeau că le-ar fi produs pe scenă.Este temptant să respingem aceste spectacole ca fiind false, dar modificări senzoriale extreme pot fi replicate în condiţii controlate(Hildegard, 1968).Durerea extremă a stimulării cu un presor rece poate fi blocată complet de sugestii hipnotice în situaţii bine-controlate experimental.Amintirea unei scurte liste de cuvinte învăţate sub hipnoză poate fi de asemenea complet blocată de sugestia post-hipnotică.Într-un experiment, Kihlstrom (1994) a descoperit că recompensele băneşti mari erau ineficiente în a induce amintirea, spre uimirea participanţilor, care şi-au amintit obiectele relativ uşor atunci când le-a fost eliberată sugestia, dar recompensa nu mai era disponibilă. În ciuda câtorva voci separate(Barber, 2000), hipnoza pare a fi un fenomen real de o extraordinară şi verificabilă modificare a conştiinţei.Teoria neodisocierii lui Hilgard (1992) tratează hipnoza ca pe o formă a disocierii prin care sistemul personal poate fi funcţional deconectat de la alte surse de informare, sau chiar separat intern intr-un sine care raportează şi un observator ascuns. O preocupare cu privire la disociere sau la altă teorie a hipnozei este explicaţia puterii hipnotistului.Care este mecanismul prin care hipnotistul deţine controlul asupra indivizilor susceptibili 'Fără o buna explicaţie a mecanismului de control hipnotic, teoria este incompletă şi orice rezultate sunt predispuse la speculări desconsiderante.Sugerăm că mecanismul poate consta dintr-o receptivitate a controlului de către alţii care este o parte a naturii noaste ca animale sociale.Aşadar, tehnicile hipnotice sunt scurtături ale manipulării-pentru un timp scurt şi cu o forţă puternică-levierelor sociale şi corzilor care sunt folosite de conducători, demagogi, semeni şi grupuri în multe situaţii. Pentru Ce Există Conştiinţa ' De Ce Nu Suntem Nişte Zombii ' Baars(1988, 1997) a sugerat că analiza contrastivă este modalitatea cea mai puternică de a descoperi funcţia conştiinţei.Dacă percepţia incoştientă are loc, care sunt diferenţele între percepţia cu sau fără conştiinţă 'Putem pune aceeaşi întrebare şi despre memoria cu sau fără conştientizare.Îintr-un alt fel de a spune, ce adaugă conştiinţa ' După cum a remarcat Searle(1992, 1993), conştiinţa este un aspect important a vieţii noastre mentale şi pe bună dreptate că trebuie să aibă o anumită funcţie.Dar care este aceasta ' Câteva regularităţi apar când ne gândim la cercetările efectuate asupra conştiinţei.Una dintre ele este faptul că controlul strategic asupra acţiunii şi folosirea informaţiei par să fie însoţite de conştientizare.Aşadar, în experimentele efectuate de Cheesman şi Merikle(1986) sau Merikle şi al.(1995), materialul prezentat sub treapta conştiinţei a fost ignorat dar nu a fost exclus de la un ca în cazul când materialul prezentat s-a aflat deasupra treptei conştiinţei.Precum au arătat Shiffrin şi Schneider(1997), atunci când un exerciţiu este suficent făcut pentru a detecta o automat o anumită ţintă dată(de exemplu, inconştientul), sistemul se blochează pe acea ţintă şi are nevoie de reînvăţare dacă identitatea ţintei este schimbată.Automatizarea şi procesarea inconştientă îşi păstrează capacitatea atunci când sunt corespunzătoare una alteia, dar cu costul inflexibilităţii.Aceste rezultate sugerează de asemenea faptul că conştiinţa este un mediu cu o capacitate limitată şi că alegerea procesării este între conştientizare, control şi capacitate limitată, pe de o parte, şi automatizare, inconştiinţă şi o capacitate largă, pe de altă parte. O altă generalizare este aceea că conştiinţa şi sinele sunt intim legate.Disocierea de sine poate duce la inconştiinţă: invers, înregistrarea inconştientă a materialului poate cauza ca acesta să nu fie „deţinut” de către sine.Acest lucru este bine ilustrat în comparaţia între memoria implicită şi cea explicită.Performanţa memoriei implicite este automată şi nu este însoţită de o senzaţie încărcată cu sens de genul „Eu am făcut-o.”.Aşadar, după ce li s-a arătat o listă conţinând cuvântul ” motorboat(barcă cu motor) ”, individul care suferea de amnezie a uitat complet lista sau chiar faptul că că ar fi văzut vreo listă, dar când este a fost rugat să scrie un cuvânt care îincepe cu ”mo-”, acesta a folosit cuvântul ”motorboat(barcă cu motor) ” mai degrabă decât alte cuvinte mai uzuale precum ”mother(mamă) ” sau ”moth(molie) ”.Îintrebat de ce a folosit acest cuvânt, el a răspuns că ”Nu ştiu.Acesta mi-a trecut prin minte.” Persoana cu o memorie normală care stochează o finalizare a tulpinii care a fost determinată de un cuvânt care nu mai este valabil la momentul respectiv ar afirma acelaşi lucru ”Acesta mi-a trecut prin minte. ”Lipsa mai radicală de posesiune in anosognozii este un exemplu frapant de deconectare dintre sine şi stimularea perceptivă.Hipnoza poate fi o metodă de a crea disocieri similare în oamenii neafectaţi, astfel încât aceştia să nu poată să-şi controleze acţiunile, sau să descopere că amintirea anumitor cuvinte este blocată, sau să nu simtă nicio durere când sunt supuşi şocurilor electrice, toate acestea datorită unei separări induse dintre sistemul personal şi acţiune sau senzaţie. Putem afirma că conştiinţa este necesară pentru a aduce material sistemului personal astfel încât acesta sa fie deţinut şi supus controlului strategic.Invers, se poate spune că conştiinţa apare atunci când sinele este implicat în cogniţie.În cel de al doilea caz, conştiinţa nu există ”pentru” nimic anume dar reflectă faptul că ceea ce noi numin experienţă conştientă este produsul angajamentului sinelui cu procesarea cognitivă, care ar fi putut de altminteri să procedeze într-un mod incoştient.Acest lucru ne lasă cu dificila sarcină de a defini sinele. Concluzii Poate că cel mai important progres în studiul conştiinţei este acela de a înlocui modelul din Figura 1.1 cu ceva mai compatibil cu descoperirile făcute în sfera funcţiilor conştiinţei.Există câteva exemple care merită luate în seamă.Schacter (1987) a propus un sistem paralel cu o funcţie conştientă de monitorizare.Modelul propus de Marcel(1983a, 1983b) este similiar în faptul că procesorul conştient este un sistem de monitorizare.Modelul spaţiului de lucru global al lui Baars(1988) pare a fi cel mai dezvoltat model de acest fel (vezi Franklin şi Graesser, 1999, pentru un model similar de inteligenţă artificială), cu procesoare paralele făcând mult din munca cognitivă şi un sistem personal care deţine funcţii executive.Nu încercăm o revizuire a Figurii 1.1 care să f ie mai în acord cu cunoştiinţele prezente, dar orice revizuire de acest fel ar conţine procese paralele, dintre care multe nu sunt accesibile conştiinţei.Funcţia conştiinţei în cazul acesta este aceea de a controla procesele,de a monitoriza activităţile şi de a coordona activitatea procesoarelor disparate..Un aşa model intuitiv ar putea fi un punct de plecare bun, dar suntem departe de a avea un model al conştiinţei riguros şi larg acceptat. În ciuda continuelor dificultăţi filosofice şi teoretice în definirea rolului conştiinţei în procesarea cognitivă, studiul conştiinţei poate fi un domeniu care să ofere şansa integrării diversităţii domeniului psihologiei cognitive.Dezvoltarea unei teorii unificate a conştiinţei poate fi un mecanism pentru a exprima cum pot fi integrate aceste diferite funcţii. În secţiunea următoare vom examina impactul revoluţiei în neuroştiinţă asupra studiului conştiinţei şi funcţionării cognitive. INTERPRETĂRI NEUROşTIINţIFICE ALE CONşTIINţEI Date provenind din Studiile Celulei Unice Una dintre cele mai irezistible linii de cercetare a reieşit din descoperirea lui Nikos Logothetis a faptului că există celule unice în cortexul vizual al macacilor a căror activitate este corelată cu percepţia conştientă a respectivei maimuţe.(Logothetis, 1998; Logothetis & Schall, 1989).Experimentele lui au fost ca o dihonie apărută în respectabila paradigmă a detecţiei trăsăturilor.Experimente tradiţionale în detecţia trăsăturilor presupun prezentarea variaţilor stimului vizuali unei maimuţe în timp ce este înregistrată(printr-un electrod implantat) activitatea celulei unice într-o anumită zonă a cortexului vizual.Mult din ceea ce se ştie despre organizarea funcţională a cortexului vizual a fost descoperit prin intermediul acestor studii: pentru a determina dacă o anumită zonă este sensibilă la, să spunem, culoare sau mişcare, experimentatorii variază parametrii relevanţi în timp ce înregistrează activitatea celulor unice şi caută anumite celule care dau un răspuns mai consistent la un anumit stimul. Desigur, faptul că o celulă unică reprezintă o anumită caracteristică vizuală nu implică neapărat ceva despre ceea ce animalul chiar percepe; multe caracteristici extrase de zonele vizuale timpurii(precum peticile care înconjoară centrul) nu au un corelat direct în percepţia conştientă, şi o bună parte din sistemul vizual poate să rămână oarecum sensibil la stimuli în cazul unui animal anesteziat într-o stare de inconştiinţă.Contribuţia lui Logothetis şi a colegilor săi a fost aceea de a fi făcut distincţia între ceea ce este reprezentat de către creier şi ceea ce este perceput de către organism.Au făcut acest lucru prin prezentarea unor maimuţe a stimulilor ”rivali”-stimuli care pot suporta intepretări conflictuale, multiple ale câmpului vizual.O stimulare rivală vizuală comună implică două zone de linii care trec una pe lângă cealaltă; oamenii expuşi acestei stimulări afirmă că liniile fuzionează într-o grilă care se mişcă fie în sus, fie în jos şi că direcţia percepută a mişcării tinde să se inverseze aproximativ o dată pe secundă. În zona MT, care este cunoscută ca reprezentând mişcările vizuale, unele celule vor răspunde continuu la un anumit stimul(exemplu, o grilă care se mişcă în sus) atâta timp cât acesta este prezent.În cadrul acestei populaţii, a fost găsită o subpopulaţie care avea răspunsuri fluctuante la stimulii rivali, şi a fost demonstrat faptul că activitatea acestor celule este corelată cu răspunsul comportamental al maimuţei.De exemplu, în cadrul populaţiei de celule care au răspuns puternic la grilele care se mişcau în sus, a existat o subpopulaţie a cărei activitate a fluctuat(aproximativ o dată pe secundă) ca răspuns la o grilă rivală, şi ale cărei perioade de activitate intensă erau corelate cu relatările maimuţei de a fi văzut o grilă care se mişca în sus. Această descoperire a fost oarecum un moment critic pentru că a stabilit faptul că activitatea neuronilor senzitivi nu este explicată întotdeauna în termeni de proprietăţi ale stimulilor distali.Comparând încercările în care un anumit neuron este foarte activ cu cele în care este mai puţin activ, nu s-a găsit nicio diferenţă în stimulii externi sau în condiţiile experimentale.Singura diferenţă care urmăreşte activitatea celulei este relatarea maimuţei despre percepţia sa a mişcării.Unii ar propune că celule urmăresc oarecum outputul motor al maimuţei sau intenţia sa, dar acest lucru este greu de demonstrat datorită localizării şi conectivităţii acestora.Cea mai naturală intepretare este aceea că aceşti neuroni reflectă-şi probabil formează baza neuronală pentru- conştientizarea mişcării vizuale a maimuţei. Unele cercetări ale celulelor unice par să demonstreze că există un efect direct al procesărilor la un nivel mai înalt, poate legat de conştientizare sau intenţionalitate , asupra procesărilor la un nivel mai mic.De exemplu, Moran şi Desimone (1985) au arătat că răspunsul unei celule vizuale este modificat de repartizarea atenţională a maimuţei în câmpul său receptiv. Date provenind din Patologia Umană Un mare dezavantaj a studiilor asupra celulelor unice este acela că acestea sunt făcute doar pe animale, deoarece procedura este invazivă şi pentru că există o redusă folosinţă clinică a datelor celulelor unice aparţinând cortexul vizual al unui pacient.Avansurile recente în neuroimagstica(cea mai notabilă apariţia RMN-ului) au făcut posibilă observarea nonivazivă a creierului uman normal, la o scală mai fină, şi într-un timp real.În mod tradiţional, oricum, mare parte din ceea ce ştim despre arhitectura funcţională a creierului uman a derivat din studiul pacienţilor care au suferit leziuni cerebrale, fie din cauza unui atac, a unei răni sau a unei boli degenerative.Date despre efectele unei leziuni pot fi strânse prin observaţia clinică şi prin testele de comportament, şi atunci localizarea leziunii poate fi desluşită cu ajutorul formelor mai simple de neuroimagistică sau prin autopsie după moarte. Este extrem de dificil să se utilizeze datele despre leziune pentru a afirma ceva despre localizarea funcţiei deoarece o leziune într-o anumita zonă poate să întrerupă o funcţie chiar dacă zona în sine nu este ”pentru” funcţia respectivă(de exemplu, în cazurile in care leziunea întrerupe o punte de legătură sau produce un semnal conflictual).În cazul întreruperilor legate de conştiinţă, oricum, numai faptul de a ajunge să se înţeleagă caracterul deficitului însuşi poate aduce înţelegerea structurii funcţionale a conştiinţei; doar văzând care anumite tipuri de descompunere sunt posibile într-un sistem se pot dezvălui multe despre arhitectura sa.Poate cel mai clar exemplu al acestui fapt este fenomenul ”blindsight”. Acest fenomen apare la unii pacienţi care au suferit leziuni în cortexul vizual primar(cunoscut şi sub denumirea de cortex striat, sau zona V1).Această leziune produce un câmp orb în vederea pacientului din partea opusă a leziunii;pacienţii vor reporta o absenţă totală a percepţiei vizuale în acest câmp.Cu toate acestea, unii pacienţi prezintă o abilitate păstrată de a răspunde în anumite moduri la stimulii prezenţi în acest câmp.De exemplu, pacienţii pot fi în stare să apese pe un buton atunci când stimulul apare, să arate direcţia stimulului, sau chiar să răspundă în mod specific la conţinutul emoţional al expresiilor faciale.(de Gelder, Vroomen, Pourtois, & Weiskrantz, 1999), în timp ce aceştia insistă că nu pot vedea nimic ci pur şi simplu ”ghicesc”.Cercetările pe subiecţi umani şi maimuţe(Weiskrantz, 1990, 1998) au demonstrat ipoteza care afirmă că păstrarea aceastei capacităţi discriminatorii este datorată căilor extrastriate care transportă anumită infomaţie vizuală la zone ale creierului din afara cortexului vizual, zone implicate în funcţii precum coordonarea senzorio-motorie. Fenomenul de ”blindsight” este legat de studiul conştiinţei în destule moduri.Întâi, aminteşte puternic de multa activitate care se desfăşoară ”în afara” conştiinţei: chiar şi o formă de procesare senzorială care rezultă într-o reacţie conştientă(de exemplu, răspunsul emoţional la o expresie facială sau senzaţia difuză că ”ceva s-a schimbat”) poate fi relativ independentă de informaţia senzorială care este valabilă pentru conştiinţă.Apoi, acest fenomen demonstrează clar existenţa unei diviziuni funcţionale, văzută în sistemul motor, între mecanismele implicate în selectarea conştientă şi iniţierea unei acţiuni şi mecanismele inconştiente care îi ghidează implementarea şi execuţia.(Llinas, 2001).În ultimul rând, oferă posibilitatea ispititoare-abia începând să se realizeze-de a utiliza neuroimagistica pentru investigarea diferenţelor în cadrul unei activităţi atunci când aceeaşi sarcină este îndeplinită cu sau fără conştientizare.(Morris, DeGelder, Weiskrantz, & Dolan, 2001). O altă linie de investigaţie înfloritoare a implicat constelaţia de deficite enigmatice asociate cu o leziune unilaterală a cortexului parietal. Cortexul parietal joacă un rol esenţial în coordonarea acţiunii cu percepţia şi este cunoscut a conţine o varietate de hărţi senzoriale şi motorii care sunt integrate în modalităţi complexe.Leziunile parietale drepte produc paralizia completă sau parţială a părţii stângi a corpului, şi aproape mereu produc un anumit grad de ”hemineglect”, o tendinţă de a ignora partea opusă a legiunii(de exemplu, partea stângă; aceasta nu este asociată cu leziuni parietale stângi).Această tulburare are atât componente senzoriale cât şi motorii: pacienţii nu vor putea să răspundă la stimulii veniţi de la obiectele poziţionate în partea stângă şi nu-şi vor putea utiliza în mod spontan membrele stângi.Această confuzie laterală are tendinţa de a se manifesta în cadrul unei varietăţi de modalităţi şi cadre coordonate(de exemplu, auditive şi vizuale, centrate pe corp, sau centrate pe obiect).Multe dintre testele standard ale fenomenului de ”hemineglect” sunt bazate pe sarcini în care sunt utilizate creionul şi hârtia şi care sunt îndeplinite cu mâna dreaptă: de exemplu, pacienţii cu această tulburare care sunt rugaţi să copieze o imagine(prezentată în câmpul drept al pacientului) vor umple partea dreaptă dar vor lăsa in partea stângă doar o schiţă sau gol, iar dacă sunt rugaţi să taie o linie orizontală aceştia vor prezenta o confuzie substanţială a părţii drepte(pentru o trecere în revistă a descoperirilor clinice sau experimentale cu privire la fenomenul de ”hemineglect”, vezi Kerkhoff, 2001). O varietate de mecanisme au fost propuse pentru acest fenomen, dar domeniul a fost îngustat de un experiment ingenious făcut de Edoardo Bisiach şi colegii săi(Bisiach & Luzzatti, 1978).Pentru a discerne dacă deficitul a fost în primul rând unul de percepţie senzorială sau unul de procese prezente la nivel mai înalt precum atenţia sau reprezentarea, Bisiach a creat un test care cerea numai inputul sau outputul verbal.Acesta şi-a rugat subiecţii să-şi imagineze că stau la capătul nordic a unei pieţe publice cunoscute din oraşul acestora şi să relateze din memorie toate clădirile aflate în faţa pieţei.Ceea ce a descoperit acesta este faptul că pacienţii prezentau acest fenomen chiar şi pentru această panoramă: în descrierile acestora, ei au listat clădirile din partea vestică a pieţei(aflate în partea lor imaginară dreaptă) în mod corect şi au omis o parte sau toate din clădirile din partea estică.Chiar şi mai frapant, când au fost rugaţi să repeată aceeaşi sarcină dar de data aceasta să se imagineze ca fiind poziţionaţi în partea de sud a pieţei publice, cei care neglijau partea stângă au persistat, acest lucru însemnând că aceştia au listat clădirile pe care le omiseseră înainte şi nu au reuşit să listeze clădirile pe care tocmai le descriseseră.Datorită faptului că subiecţii se concentrau pe amintirile formate înaintea apariţiei leziunii, Bisiach a raţionat că modelul de deficit poate fi explicat de un eşec la nivelul reprezentării. Acest lucru luat singur ar fi fascinant, dar ceea ce face fenomenul de ”hemineglect” relevant pentru studiul conştiinţei este asocierea sa frecventă cu dereglările mai bizare ale conceperii propriului corp.De exemplu, unii pacienţi la care acest fenomen este prezent, suferă de misoplegie, adică o neputinţă de a realiza că membrele din partea stângă a corpului sunt ale lor.Pacienţii cu misoplegie exprimă adesea ură faţă de membrele străine şi vor să scape de acestea; V.S. Ramachandran (Ramachandran & Blakeslee, 1998) reportează cazul unui pacient care tot cădea din pat datorită încercărilor sale de a scăpa de propriul braţ, despre care credea ca aparţine unui cadavru pus în pat de către studenţi glumeţi de la medicină.Alţi pacienţi, în timp ce-şi priveau membrul cu indiferenţă, făceau afirmaţii bizare si lipsite de sens precum că ”aparţine altcuiva” chiar dacă era ataşat propriului lor corp.Este important de subliniat faptul că aceşti pacienţi nu sunt afectaţi cognitiv;IQ-uriel acestora nu sunt mai scăzute, şi aceştia au un scor normal sau aproape de normal la sarcinile care nu implică utilizarea sau raţionalizarea despre hemi-zona afectată. O tulburare şi mai stranie asociată cu această afecţiune este anosognozia sau ”neconştientizarea deficitului”.Acest nume este folosit oarecum într-un sens mai larg, pentru a include neconştientizarea altor deficite precum amnezia sau afazia.Ne vom concentra în continuare asupra anosognoziei pentru fenomenul de ”hemineglect” şi hemipareză, de vreme ce rămâne neclară măsura în care categoria mai largă de cazuri poate sau trebuie să fie explicată într-un mod unitar. Pacienţii cu anosognozie prezintă o aproape sau o totală lipsă de conştientizare a paraliziei pe care o au.Deşi ţintiţi într-un scaun cu rotile, aceştia vor insista că sunt capabil de a-şi utiliza în mod normal membrele stângi; dacă le sunt presate, aceştia vor produce scuze fabuloase, susţinând că sunt ”obosiţi” sau, ca într-un caz uimitor, ”nu foarte ambidextru”(Ramachandran, 1995).Ramachandran a arătat că această lipsă de conştientizare se extinde chiar şi la nivelul deciziilor inconştiente precum cum să apuci sau să manipulezi un obiect;subiecţii cu anosognozie îşi vor utiliza mâna cea funcţională pentru a încerca să ridice o tavă sau să-şi lege şiretul într-un mod în care aceştia nu pot reuşi fără ajutorul celeilalte mâini şi fie nu vor reuşi să-şi înregistreze eşecul în această sarcină sau vor rămâne suprinşi de acesta.Bisiach(Bisiach & Rusconi, 1990) a arătat că anosognozia se extinde de asemenea şi asupra câmpului perceptual; spre deosebire de pacienţii cu orbire emisferică datorată leziunilor retinale sau occipitale, pacienţii cu anosognozie sunt incapabili să răspundă la stimulii aflaţi în jumătatea câmpului lor vizual. Anosognozia este o deficienţă fascinantă şi enigmatică pentru care un rezumat scurt nu este de ajuns.Totuşi, pentru demersurile noastre, trei caracteristici sunt mai pregnante.Prima şi cea mai importantă este impenetrabilitatea cognitivă: Chiar şi cei mai inteligenţi şi cooperanţi pacienţi nu pot fi făcuţi să înţeleagă natura acestei deficenţe.Acest fapt clasifică tulburarea ca un deranjament al conştiinţei deoarece se referă la incapacitatea unui individ de a-şi forma măcar o reprezentare abstractă a unor situaţii particulare. A doua este gradul bizar, posibil halucinatoriu de confabulaţie asociat tulburării.Aceste confabulaţii ridică întrebări profunde cu privire la relaţia dintre percepţia de sine, înţelegerea de sine, şi autodescrierea.A treia caracteristică este faptul că trebuie reţinut că anosognozia este adesea specifică unui anumit domeniu; pacienţii care nu-şi conştientizează paralizia pot totuşi să-şi admită prezenţa altor probleme de sănătate, si au fost demonstrate duble disocieri între anosognozii pentru diferite forme de negare la nivelul pacienţilor singulari( de exemplu, ignorare senzorială vs. motorie, sau ignorarea spaţiului personal vs. a celui extrapersonal). Există cel puţin trei ipoteze majore privind mecanismul fenomenului de ”hemineglect” şi tulburările asociate acestuia: Bisiach îl tratează ca pe o deformare sistematică sau ”distorsiune metrică” în spaţiul reprezentaţional al pacientului(Bisiach, Cornacchia, Sterzi, & Vallar, 1984);Heilman şi Schacter îl atribuie eşecului sistemelor de monitorizare de ordinul al doilea(Heilman, Barrett & Adair, 1998;Schacter, 1990); iar Ramachandran prezintă o teorie complexă în care emisfera stângă este specializată pentru a construi înţelegerea iar emisfera dreaptă(lezată în aceste tulburări) este specializată pentru a utiliza date conflictuale pentru a răsturna înterpretările mai vechi(Ramachandran, 1995).Teorial lui Ramachandran, chiar dacă este foarte speculativă, este singura care justifică direct eşecurile cognitive are misoplegiei şi anosognoziei.Celelalte teorii nu sunt incompatibile cu fenomenul, dar pentru a aduce explicaţii satisfăcătoare pentru comportamentul pacienţilor ar trebui(cel puţin) să fie integrate cu o justificare a mecanismelor confabulării(vezi, de exemplu, Moscovitch & Melo, 1997).În orice caz, ceea ce vrem să subliniem aici este modul prin care o leziune a zonei somatosenzoriale poate produce eşecuri de raţionalizare într-un anumit domeniu.Acest lucru sugerează două idei contraintuitive despre gândirea abtractă, un proces despre care mult timp s-a crezut a fi o funcţie a lobilor frontali: Fie este de fapt mai larg distribuită de-a lungul altor zone ale creierului, încluzând zonele corticale temporale şi parietale, sau gândirea coerentă de ordinul al doilea despre un anumit domeniu poate necesita funcţionarea intactă a zonelor care construiesc reprezentări de prim ordin al respectivului domeniu.Această a doua ipoteză poate fi în bună concordanţă cu multe dintre modele recente ale bazei neuronale ale conştiinţei, in speciale cele ale lui Damasio şi Edelman(discutate mai târziu). O introducere în teoriile curente Mai mulţi factori au întreţinut curentele înfloriri de cercetări neuroştiinţifice asupra conştiinţei.Progresele uimitoare în neuroimagistică au produs o nouă pătrundere în anatomia funcţională a creierului;studiile asupra proprietăţilor sensbile ale neuronilor, atât in vitro cât şi în modelele computerizate, au rezultat într-o înţelegere mai profundă a principiilor neurodinamicii.Această înţelegere mai sofisticată a creierului a făcut posibilă apariţia mai multor ipoteze specifice despre structurile care dau naştere conştiinţei.Căutarea unei teorii neuronale a conştiinţei se leagă implicit cu noua tendinţă către teoriile aflate la o scală mai largă care să explice funcţii fundamentale ale creierului precum reprezentarea, integrarea senzorio-motorie şi controlul executiv (Koch & Davis, 1994).Aceste proiecte sunt ambiţioase, desigur, dar în momentul de faţă nu există vreun dubiu cu privire la veridicitatea lor ştiinţifică.În această secţiune vom prezenta un număr de ipoteze recente.A existat o frapantă convergenţă printre teoriile majore ale bazei neuronale ale conştiinţei, o convergenţă atât în structura conceptuală precum şi în alegerea structurilor creierului care să fie studiate.Ca o consecinţă, mai bine decât să se trateze teoriile în mod individual, una câte una, fiecare subsecţiune este legată de un anumit concept particular sau de o anumită componentă teoretică care poate juca un rol în mai multe teorii diferite.Există un schimb aici deoarece în focalizarea pe conceptele fundamentale, trebuie în mod necesar să comentăm o parte dintre detaliile consideraţiilor individuale.Am făcut această alegere cu o privire asupra echilibrului tratamentelor existente: Mulţi dintre teoreticienii numiţi aici au publicat recent expuneri lungi, lucide ale consideraţiilor lor individuale, dar încă nu am remarcat prezenţa vreunei tratări sintetice extinse.Sperăm că abordarea vizată aici va asista cititorul atât în înţelegerea concepţiilor individuale cât şi în stabilirea contribuţiilor acestora în explicarea conştiinţei. Două lucruri trebuiesc subliniate înainte.Primul, convergenţa lor oferă anumite vederi optimiste asupra proiectului unei teorii stabile, „mature„ a conştiinţei care poate să apară.Teoriile curente specifice ale conştiinţei sunt fără îndoială defectuoase în multe privinţe; dar pare din ce în ce mai clar că cel putin acestea caută în locul potrivit, şi acesta este un pas foarte important în dezvoltarea unei subdiscipline ştiinţifice.Pe scurt, se pare că neuroştiinţa conşiinţei este pe cale de a se muta de la un modalitate de progres revoluţionar la una evoluţionar. Al doilea, este important de remarcat faptul că toate aceste teorii susţin că conştiinţa nu este un epifenomen;cu alte cuvinte, acestea tratează conştiinţa ca ceva care joacă un rol funcţional si (probabil) conferă anumite avantaje concrete organismelor la care aceasta este prezentă.Această presupunere a fost controversată din punct de vedere istoric, dar cum aceste teorii încă mai au susţinere empirică, această presupunere devine din ce în ce mai plauzibilă. Mănunchiurile dinamice ale activităţii Prima modalitate de abordare a conştiinţei a fost, incontestabil, aceaa a psihologiei asociaţioniste care trata conştiinţa precum un container sau un spaţiu în care numeroase idei vin şi pleacă.Două întrebări esenţiale puse de către asociaţionişti încă mai sunt valabile şi astăzi: Cum se formează ideile şi ce principii ghidează tranziţia dintre idei ' Punând aceste întrebări în contextul neuroştiinţei, se deschide, pentru prima oară, posibilitatea de a merge dincolo de nivelul de suprafaţă pentru a căuta mecanismele subiacente formării şi tranziţiei ideilor.Teoreticienii conştiinţei sunt acum în stare să întrebe cum şi chiar de ce este generată experienţa conştientă, nu doar să descrie ce anume se întâmplă în experienţă. Cele mai curente teorii susţin ideea de bază că preceptele şi conceptele individuale au un corelat neuronal sub forma unui „mănunchi„ sau a unui „agregat„ de neuroni(Crick & Koch, 1995; Greenfield, 1995, Llinas, Ribary, Contreras, & Pedroarena, 1998;Singer, 1996; Tononi & Edelman, 1998).Teoriile mănunchiului îşi iau ca punct de plecare provocarea de a face distincţia dintre activitatea mentală conştientă şi procesarea neuronală inconştientă.În sistemele senzoriale îndeosebi, este clar faptul că creierul îşi reprezintă mai multă informaţie decât conştientizează individul în orice moment; de exemplu, întregul câmp vizual este reprezentat în cortexul vizual, dar experienţa conştientă este (de obicei, mai mult sau mai puţin) restricţionată la o singură porţiune din acest câmp.Care este atunci indicatorul neuronal al acestei distincţii 'Ce anume determină care reprezentări neuronale devin, ca să spunem aşa, conţinuturile conştiinţei ' Aceste teorii susţin că numeroase percepte şi/sau idei potenţial conştiente se luptă ca să intre în conştiinţă.Fiecare mănunchi este un grup de neuroni, cel mai adesea distribuit de-a lungul multiplelor zone, care reprezintă în mod colectiv o imagine sau o senzaţie.În timp ce creierul procesează intrările şi de asemenea îşi procesează în mod recursiv propria-şi stare, mănunchiuri diferite pot deveni active, şi o anumită competiţie de tipul „câştigătorul ia totul„ determină care va fi cea mai activă şi (aşadar) obiectul conştiinţei.O caracteristică crucială a acestei ipoteze este faptul că mănunchiurile sunt dinamice şi distribuite-însemnând că un singur mănunchi poate încorpora reprezentări asociate ale trăsăturilor provenind de la diferite regiuni ale cortexului, şi că un anumit neuron poate participa în diferite mănunchiuri la momente diferite. O parte din dinamica centraă a teoriilor „mănunchiurilor„ este moştenită direct de la asociaţionismul clasic şi câştigă plauzibilitate plecând de la caracteristicile asociaţioniste ale reţelelor neuronale.De exemplu, este o caracteristică naturală a majorităţii reprezentărilor neuronale este faptul că activarea se va răspândi din anumite elemente dintr-un mănunchi la altele, pentru ca activând anumite trăsături are reprezentării să cauzeze ca reţeaua să „umple„ golul lăsat de trăsăturile care lipsesc, şi eventual să activeze întregul mănunchi.Invers, cel mai fundamental principiu al învăţării la nivel neuronal-ideea că neuronii care sunt activi în acelaşi timp devin mai strâns conectaţi(„neuronii care se declanşează împreună, se leagă împreună„)-furnizează un mecanism pentru crearea de mănunchiuri pe baza regularităţilor pe termen lung din experienţă. În moştenirea acestei părţi din structura asociaţionismului, însă, teoriile „mănunchiurilor„ moştenesc de asemenea şi multe dintre probleme sale clasice.Este dificil să dăm mai mult decât o simplă explicaţie a cum interacţionează contribuţiile variate ale senzaţiilor, memoriei şi ale imaginaţiei precum şi faptul că mecanismul gândirii conştient direcţionate este obscur.Poate că cele mai importante pentru teoriile prezente sunt problemele care se ridică atunci când se încearcă caracterizarea diferenţelor dintre reprezentarea conştientă şi cea inconştientă.Greenfield(1995) a explicat diferenţa în termeni de magnitudine a activării( de exmplu, un individ este conştient în funcţie de care mănunchi este cel mai activ la un moment dat), dar acest lucru este problematic pentru că magnitudinea(în termeni de rată de excitare) este deja folosită de creier pentru a reprezenta intensitatea unui stimul.Acest fapt aminteşte de problema pe care au ridicat-o criticile în legătura cu afirmaţiile lui Locke cum că amintirile se diferenţiază de percepţie prin neclaritatea lor; dacă este adevărat, acest lucru ar însemna că amintirea unui obiect luminat ar trebui să fie nediferenţiată subiectiv de o percepţie a unui obiect suficient întunecat, ceea ce în mod clar nu este cazul.Dacă un sistem poate să încorporeze atât o reprezentare a magnitudinii obiective a unui stimul cât şi distincţia dintre reprezentările conştiente şi cele inconştiente, acel sistem va avea nevoie de căi separate de encodare a acestor două fapte; o singură variabilă cum ar fi rata de excitaţie nu poate executa singură sarcina.În secţiunile care urmează vom menţiona câteva propuneri concrete pentru ce variable adiţionale poate folosi creierul pentru acest scop. Imagistica Senzorială şi Legătura La nivel neuronal, o modaliate de a interpreta conştiinţa este ca fiind o integrare sau o „legătură„ de reprezentări neuronale într-un concept unic şi coerent.Atunci când vedem un obiect, cu variatele sale trăsături precum culoarea, forma, poziţia, mişcarea şi identitatea sunt reprezentate în regiuni diferite ale creierului, dar experienţa noastră este tot aceea a unui obiect unic şi unificat care combină toate aceste proprietăţi.Cum este realizată această combinare şi cum ştim care trăsături merg cu care obiect' Christof von der Malsburg (1981) a elaborat termenul de problemă de legătură pentru a se referi la acest puzzle în contextul modelelor sistemului vizual, şi încă de atunci a tot fost lărgit pentru a se referi la integrarea intermodală şi senzorio-motorie şi chiar la integrarea percepţiei cu memoria. Precum a subliniat von der Malsburg (1981), un individ îşi poate în principiu rezolva această problemă prin a avea lanţul de procesare terminându-se cu un set de neuroni specifici obiectului care să înlocuiască întregurile precepte.Acest tip de reprezentare este adesea caricaturizată sustinându-se că implică „celule bunicii„ de vreme ce în cazul cel mai extrem poate necesita o celulă unică pentru fiecare precept posibil(de exemplu, bunica ta), iar aceea celulă este excitată numai atunci când detectezi respectivul obiect cu oricare dintre simţuri.Acest tip de reprezentare este foarte ineficient şi fragil, totuşi; într-un mod nesurprinzător, creierul nu pare să fie organizat în acest fel.Nu există vreun Teatru Cartezian(Dennett, 1991) sau vreo regiune în care toate intrările să conveargă pentru a produce o singură reprezentare.Revenind la problema legăturii, atunci, provocarea este de a explica cum o persoană poate avea o experientă unică, integrală a unui obiect a cărui proprietăţi variate sunt reprezentate în regiuni diferite ale creierului şi niciodata aduse într-un singur loc. Dacă nu într-un singur loc, atunci de ce nu într-un singur timp 'O ipoteză interesantă care a câştigat importanţă în anii 1990 este aceea că sincronizarea temporară este cea care leagă reprezentările de la un capăt la altul al creierului(Joliot, Ribary, & Llinas, 1994; Singer, 1996, 2001).Ideea este că toţi neuronii care reprezintă un precept dat vor produce spini care coincid.Această abordare valorifică faptul că frecvenţa spinilor nu epuizează potenţialul care transportă informaţia a unui tren neuronal de spini.Chiar dacă doi neuroni produc acelaşi număr de spini într-un interval de timp dat, trenurile lor neuronal de spini pot diferi în multe privinţe importante.Sincronizarea oferă aşadar o modalitate de a encoda acea dimensiune reprezentaţională în plus de care teoriile „mănunchiurilor„ au nevoie.Există de asemenea şi un număr de motive teoretice bune pentru a urmări această direcţie, care le includ şi pe următoarele(modificate din Singer, 1996): • Constrângerile procesării perceptive în timp real duc la faptul că mecanismul legăturii trebuie să opereze într-un timp foarte scurt.Trebuie de asemenea să permită crearea dinamică a unor noi mănunchiuri perceptive care să includă elemente care nu au fost asociate înainte.Ambele aceste cerinţe sugerează că legătura trebuie să fie implementată la nivelul structurii şi conectivităţii anatomice. • Este un principiu general robust faptul că doi neuroni care stimulează un al treilea vor avea un efect total mai mare dacă ambele lor impulsuri ajung la ţintă în acelaşi timp( cu o mică fereastră de toleranţă).Din acest fapt rezultă că excitarea sincronă va intensifica vizibilitatea neuronală şi puterea asociativă a componentelor disparate ale unui mănunchi.Legătura prin intermediul sincronizării poate aşadar explica de ce un câmp vizual conţinând acelaşi set de trăsături poate recurge la asociaţii diferite depinzând de cum sunt grupate acestea- deci, de exemplu, vederea un Wolkswagen violet poate induce amintirea unui vechi prieten în timp ce vederea unui Ford lângă un Volkswagen verde nu produce apariţia acesteia. • Neuronii din diverse regiuni pot manifesta modele excitatorii oscilatorii.Oscilaţiile de genul phase-locking-coordonarea acestora pentru ca vârfurile lor să coincidă-ar putea fi o modalitate eficientă şi puternică de a genera sincronizarea de-a lungul unor distanţe lungi din cortex.Nevoia de un mecanism al sincronizării poate aşadar veni cu o (deşi nu singura) posibilă explicaţie pentru omniprezenţa acestor modele excitatorii oscilatorii. Detaliile studiilor empirice asupra sincronizării depăşesc anvergura întinderii acestui capitol, dar acum este larg acceptat faptul că oscilaţia sincronizată joacă un rol important în legătura vizuală şi poate de asemenea fi crucială pentru procesele atenţionale şi memoria de lucru(pentru revizuire şi discuţie, vezi Engel, Fries, Konig, Brecht & Singer, 1999; Engel & Singer, 2001).Sincronizarea poate aşadar fi considerată cel puţin o precondiţie neuronală pentru conştiinţă deoarece atenţia conştientă şi conştientizarea operează în câmpul obiectelor întregi, legate(Treisman & Kanwisher, 1998). Christof Koch şi Francis Crick au avansat o propunere mai specifică, care a ajuns să fie cunoscută sub numele de ipoteza de 40 Hz(Koch & Crick, 1994).Ideea centrală a acesteia este aceea că oscilaţia sincronizată în aşa-numita bandă de frecvenţă “gama“(aproximativ 25-55 Hz) este atât necesară cât şi suficientă pentru conştiinţă-cu alte cuvinte, faptul că suntem conştienţi de conţinutul reprezentaţional al tuturor neuronilor care oscilează sincronizat în cadrul acestei bande de frecvenţe şi că toată imagistica noastră conştientă este acompaniată de aceste oscilaţii. Această ipoteză a fost un progres în două privinţe.Întâi, a dus în mod direct la aserţiuni clare, testabile empiric despre corelatul neuronal al conştiinţei(CNC).La nivelul celulei unice, ipoteza implică faptul că activitatea unui anumit neuron senzorial ar trebui să se potrivească cu conţinutul conştiinţei senzoriale (de exemplu, în experimente precum cele ale lui Logothetis menţionate mai devreme) atunci când oscilează la frecvenţe aflate în banda gama.La nivelul regiunilor funcţionale, de asemenea conştiinţa ar trebui să fie insensibilă la diferenţele în activitate care sunt restricţionate la regiuni care nu manifestă o oscilaţie semnificativă a bandei gama .Această ultimă idee a servit ca bază pentru o faimoasă ipoteză asupra faptului că noi nu suntem conştienţi de conţinutul lui VI, primului stadiu de procesare din cortexul vizual (Crick & Koch, 1995).Din păcate, precum au subliniat Crick şi Koch, complicarea factorilor duce la problematizarea acestor implicaţii simple: Cum se poate distinge între neuronii care conduc o oscilaţtie de cei care doar răspund la aceasta 'Dar neuronii inhibitorii locali, care nu joacă un rol direct în comunicarea cu alte regiuni-ar trebui să fie consideraţi ca făcând parte din CNC dacă oscilează ' În cercetarea acestor complexităţi, Crick şi Koch presupun acum că partea anatomică a analizei CNC va fi mai complexă, implicând (cel puţin) o analiză mai fină a contribuţiilor diferitelor tipuri de celule şi a straturilor corticale(Crick & Koch, 1998). Ipoteza de 40 Hz a fost o noutate într-un fel secund care a fost mai puţin remarcat, dar poate să aibă în final consecinţe mai durabile.Spre deosebire de precedentul model al legăturii sincronizate, aceasta a dus la distincţia în cadrul reprezentărilor legate, între cele care sunt şi cele care nu sunt conştiente.Dacă această ipoteză ar fi corectă, un neurobiolog care observă activitatea unei perechi de neuroni senzoriali aflaţi în regiuni separate îi pot plasa într-una dintre cele trei categorii bazându-se doar pe proprietăţile trenurilor neuronale de spini: • Dacă oscilează în mod sincronizat în banda gamm, înseamnă că neuronii contribuie la o reprezentare conştientă unică. • Dacă oscilează în mod sincronizat cu o frecvenţă aflată în afara bandei gamma, atunci înseamnă că aceştia trebuie să facă parte dintr-o reprezentare legată care nu este prezentată conştiinţei(de exemplu, un obiect care se află într-o parte nesupraveghetă a câmpului vizual). • Dacă aceştia sunt activi, dar nu oscilează sau oscilează nesincronizat, atunci neuronii reprezintă trăsături care nu sunt legate sau probabil legate de reprezentări diferite. Chiar dacă oscilaţia de 40 Hz nu este un criteriu tocmai atractiv, ar fi în mod clar folositor să avem câteva resurse pentru a face disctincţia dintre reprezentările legate care sunt şi cele care nu sunt conştiente, iar un alt canditat pentru acest rol va fi discutat în secţiunea următoare. Buclele talamo-corticale Talamusul este o structură a encefalului aflată la baza acestuia despre care se spune că este ca o poartă către creier deoarece toate semnalele senzoriale în afară de olfacţie trebuie să treacă prin ea pentru a ajunge la cortex.Cortexul de asemenea proiectează abundent înapoi în talamus;pentru mulţi nuclei talamici, aceste proiectări descendente le întrece ca număr pe cele ascendente cu un ordin de magnitudine. Majoritatea nucleilor din talamus sunt aşa-numiţii nuclei specifici, fiecare conectându-se la o regiune relativ mică a cortexului.Există şi câţiva nuclei nespecifici(incluzând şi nucleii reticulaţi şi nucleii intralaminari), care exitind proiecţii difuze, modulatorii de-a lungul marii părţi a cortexului-cu un singur axon care face sinapsă în multe regiuni distincte-şi primesc proiecţii de la un şir larg. Conectivitatea largă a talamusului şi rolul său central în senzaţie l-au transformat în subiectul frecvent al numeroaselor teorii neuronale ale conştiinţei. Printre primele astfel de teorii a fost ipoteza proiecţiei talamusului a lui Francis Crick (Crick, 1984), în care talamusul controlează ce arii ale cortexului devin ţinta conştiinţei. De atunci, aşa numitele modele ale circuitului talamo-cortical au fost urmărite la scară largă, şi acest circuit joacă acum un rol în aproape toate teoriile neuronale ale conştiinţei; aici ne îndreptăm atenţia asupra versiunii dezvoltate de Rodolfo Llinas. În anii 1990, Llinas şi colegii săi au condus o serie de studii detaliate asupra interrelaţionărilor talamo-corticale, iar din acestea Llinas a dezvoltat o teorie ce integrează datele din conştiinţa din timpul somnului şi a stării de veghe, se adresează problemei de legătură, şi furnizează un criteriu pentru identificarea reprezentărilor ce pot umple locul creat de ipoteza de 40 Hz. În primul rând, este important să întelegem cum modelele talamo-corticale au rol în procesul de legătură. Subiectul comun în aceste teorii este acela că interacţiunile talamo-corticale sunt necesare pentru generarea rapidă şi precisă de oscilaţii sincronizate între regiuni corticale distincte. (Aceasta reprezintă o funcţie minim necesară pentru talamus asupra căreia aproape toate modelele cad de acord. Există mult mai multe întrebări specifice asupra cărora părerile diferă: Spre exemplu, nu este clar cât de crucial este rolul talamusului pentru a menţine sincronizarea activităţii neuronilor în cadrul unei singure regiuni corticale; şi chiar dacă o parte din neuroni ar oscila chiar în vitro, există o întreagă discuţie asupra măsurii în care oscilaţiile observate în cortex derivă din astfel de proprietăţi „endogene” oscilatoare sau din interacţiuni sistem-nivel.) Astfel, talamusul se comportă ca un dirijor al unei simfonii corticale: Nu determină în detaliu ce fac muzicienii, dar coordonează activitatea lor şi impune coerenţă. Fără această contribuţie a talamusului, creierul ar putea produce petice locale de sincronizare, dar nu ar putea să lege multele proprietăţi diferite ale unei percepţii într-un singur obiect coerent. Întâmplător, această metaforă ilustrează de asemenea de ce este fals a descrie orice parte individuală a creierului ca loc al conştiinţei. Dirijorul şi orchestra lucrează împreună pentru a produce muzică coerentă; dirijorul impune o structură orchestrei, dar la sfârşit sunt muzicienii invididuali cei ce produc de fapt muzica. În acelaşi fel, talamusul într-un fel generează şi dirijează conştiinţa, dar numai în conjuncţie cu zonele senzoriale ce produc şi dau formă conţinutului proiectat de acea conştiinţă. Problema reprezentării multiplelor obiecte legate separat în acelaşi timp poate fi rezolvată măcar parţial prin a asigura că fiecare reprezentare distinctă oscilează la o frecvenţă diferită. Dar aceasta încă lasă deschisă întrebarea a ce distinge reprezentările delimitate conştient. Ce anume determină care din grupurile ce oscilează simultan domină gradul subiectiv de conştientizare al unei persoane' Llinás (Llinás s şi Pare, 1996) a identificat un mecanism ce poate subservi aceastei funcţii. Folosind magnetoencefalografia (MEG) pe oameni, a observat unde de activitate monofazată ce traversează cortexul din faţa capului spre spate. Fiecărei unde îi ia aproximativ 12,5 ms pentru a traversa creierul şi este urmată de o pauză similară înaintea unei noi unde, pentru un interval total de 25 ms per lăţime de undă, sau 40 Hz. Prezenţa lor este corelată cu experienţa conştientă: Ele apar continuu în timpul stării de veghe şi al somnului REM dar dispar în timpul somnului non-REM. Aceste unde sunt aparent conduse de nucleii nespecifici ai talamusului, ce trimit proiecţii ce traversează cortexul din faţă spre spate. Ipoteza lui Llinás este aceea conform căreia conştiinţa este marcată de un al doilea tip de sincronizare: sincronizarea dintre un grup individual şi unda de scanare nespecifică. Astfel, dintre toate grupurile ce sunt active la un timp dat, acelea care se axează pe conştiinţă vor fi cele care oscilează in aceeaşi fază cu unda de scanare. O serie crucială de dovezi în acest sens vin din studiile lui Llinás asupra percepţiei auditive a oamenilor în timpul stării de veghe, REM, şi somnul de joasă frecvenţă (Llinás şi Ribary, 1994). La subiecţii în stare de veghe, un stimul auditiv proeminent (un declic zgomotos) va întrerupe unda de scanare şi va produce una nouă, în timp ce în REM stimulul va produce un răspuns cortical dar nu va reseta unda de scanare. Aceasta pare să corespundă cu abilitatea acestor stimuli de a atrage atenţia conştientă în timpul stării de veghe dar nu şi în timpul somnului REM (sau în timpul nREM, unde unda de scanare este absentă sau cel puţin redusă dramatic). Un alt set de studii (Joliot şi al., 1994) a arătat o corelaţie diferită între această „gamma reset” şi percepţia conştientă. Subiecţilor le-au fost puse o pereche de declicuri separate de un interval între 3 ms şi 30 ms. Subiecţii au putut distinge cele două declicuri numai când acestea erau separate de aproximativ 30 ms sau mai mult, dar la un interval mai scurt au perceput un singur declic (de durată normală, nu dublă). MEG a arătat că intervaluri sub 12 ms au produs un singur reset, în timp ce intervaluri mai lungi au produs două. Autorii au concluzionat din aceste rezultate că conştiinţa este mai degrabă discretă decât continuă, cu cele 12 ms fiind „cuantumul conştiinţei”, unitatea bazică temporală a experienţei conştiente. Chiar şi pentru cei înclinaţi spre conservatorism, aceste două serii de dovezi sugerează în mod vădit că există o oarecare relaţie strânsă între unda de scanare şi experienţa conştientă. Gerald Edelman şi Giulio Tononi (Edelman şi Tononi, 2000; Tononi şi Edelman, 1998) de asemenea au evidenţiat sistemul talamo-cortical, chiar dacă preocuparea lor a fost mai puţin pentru sincronizarea însăşi cât pentru integrarea funcţională a ceea ce înseamnă aceasta. În modelul lor reprezentarea neuronală conştientă este definită în primul rând de două caracteristici: integrarea, tendinţa neuronilor dintr-un grup reprezentativ particular de a interacţiona mai puternic între ei decât cu cei din exteriorul grupului; şi complexitatea, abilitatea creierului de a selecta o stare specifică dintr-un repertoriu vast de posibile stări (şi de a face asta de câteva ori pe secundă). Ei folosesc termenul de miez dinamic pentru a se adresa unei grupări funcţionale de neuroni ce joacă acest rol. Cuvântul „dinamic” este foarte important aici: Pentru Edelman şi Tononi (ca şi pentru Llinás), „miezul” conştiinţei nu este o structură anatomică persistentă ci un model efemer de activitate ce va fi prezent în regiunile diferite ale cortexului (şi pe neuroni diferiţi în cadrul acelor zone) în timpi diferiţi. Sinele şi Conştiinţa O altă dezvoltare majoră în studiul conştinţei a fost gradul crescut de atenţie acordată rolului reprezentării de sine. În cadrul filosofiei, conştiinţa a fost deseori analizată în termeni de relaţionare între evenimente mentale trecătoare – gânduri, idei, senzaţii – şi un sine persisten, unitar. Această abordare a fost acum transpusă în domeniul empiric de către neurochirurgi, ce încearcă să determine cum contruieşte creierul o reprezentare de sine şi cum aceasta contribuie la experienţa cognitivă. Acesta este încă un punct în care convergenţa marilor teorii neuronale ale conştientului este evidentă. Astfel ne îndreptăm atenţia asupra lucrării lui Antonio Damasio, unde percepţiei de sine şi legăturii acesteia cu luarea unei decizii le sunt acordate un rol principal la Edelman şi Tononi (2000) şi Llinas (2001). În Greşeala lui Descartes, Damasio (1994) apără ideea potrivit căreia gândul conştient este dependent substanţial de perceperea viscerală de sine. În viziunea lui, alegerea conştientă a unei decizii presupune nu numai motivare abstractă ci şi monitorizarea unui circuit corporal în care creierul si corpul îşi răspund unul altuia. Mecanismele fiziologice precum sistemul endocrin şi sistemul nervos simpatic si parasimpatic răspund stimulilor externi şi interni ce sunt reprezentaţi de către creier, iar trunchiul cerebral monitorizează corpul şi înregistrează schimbarea stării generată de aceste sisteme. Asta dă sens expresiei „instinct visceral”; în numeroase studii (Bechara, Damasio, Damasio şi Anderson, 1994; Damasio, 1996) Damasio şi colegii săi au arătat că răspunsurile fiziologice pot fi necesare pentru luarea unei decizii exacte şi pot de asemenea să înregistreze răspunsul „corect” în soluţionarea unei probleme, chiar înainte ca subiectul să fie conştient de aceasta. Ulterior, Damasio (1999) a extins acest model pentru a susţine noţiunea de conştiinţă perceptivă. Reprezentarea de sine viscerală acum constituie un proto-eu, un simţ din moment în moment al prezenţei şi al stării corpului cuiva. Percepţia simplă devine experienţă conştientă când este integrată în vreun fel sau relaţionată cu acest proto-eu, prin metoda reprentărilor de ordinul al doilea, ce înregistrează răspunsul corpului la un rezultat al percepţiei. Conştiinţa esenţială este domeniul experienţei conştiente primare, constituită de o serie de reprezentări de tipul „Ce părere am despre ceea ce văd'”, şi conştiinţa extinsă este extensia acestor experienţe în trecut şi viitor prin puterea memoriei şi abstracţiei conceptuale. Damasio (1999) a oferit ipoteze specifice în legătură cu localizarea neuronală a acestor funcţii. El a sugerat că reprezentările de sine ce constituie proto-eul sunt generate de un număr de structuri ale trunchiului cerebral superior (inclusiv ceea ce este denumit tradiţional sistem reticular), hipotalamusul şi regiunile somatosenzitive ale cortexului (în primul rând în cortexul parietal drept). Conştiinţa esenţială depinde în principal de cortexurile cingulare şi de nucleul intralaminar (nespecific) al talamusului, iar conştiinţa extinsă se bazează pe cortexurile temporal şi prefrontal. Pentru a intepreta aceste afirmaţii, este important de înţeles noţiunea particulară a localizării cu care lucrează Damasio. Acesta este un neurochirurg clinic, iar principala sa sursă de studiu este observarea pacienţilor cu leziuni cerebrale focalizate. În tradiţia neurologiei clinice, afirmaţia că „funcţia F este localizată în sistemul S” rareori înseamnă mai mult decât că „distrugerea sistemului S va afecta (mai mult sau mai puţin selectiv) funcţia F” - şi în orice caz, aceasta este cea mai puternică afirmaţie ce poată fi susţinută doar de evidenţele leziunilor. Acest tip retrâns de specificare este important, dar este în acelaşi timp fundamental incomplet ca o explicaţie a funcţiei în chestiune deoarece nu descrie mecanismul prin care funcţia este realizată. Ca mod de ilustrare, considerăm următoarele afirmaţii: (a) „Plămânii sunt organele ce oxigenează sângele” şi (b) „Plâmânii conţin un fagure de compartimente cu aer, şi de aici au o suprafaţă internă foarte mare. Sângele este pompat direct prin plămâni şi este adus la suprafaţa acestor compartimente, permiţând schimbul de gaze cu aerul inhalat.” Ambele sunt într-un oarecare sens specificaţii ale funcţiei de oxigenare, dar prima nu explică metoda prin care funcţia este realizată. Pentru însuşi acest motiv, este de asemenea mai uşor să formulăm şi să confirmăm – de exemplu, măsurând conţinutul de oxigen la intrare şi la ieşire din plămâni. O teoriei a conştiinţei contruită pe aceste linii poate totuşi avea consecinţe importante: De exemplu, ne îndrumă spre a interpreta natura şi caracterul subiectiv a unei serii de patologii neuronale, de la boala Alzheimer până la sindromul locked-in, şi poate contribui la stabilirea parametrilor unui studiu mai focalizat pe funcţii individuale. Dar în afara teritoriului de diagnostic, utilitatea îi este limitată până când poate fi completată cu tipurile de mecanisme ce stau la baza funcţiei, ce acceptă predicţii mai minuţioase, testări şi explicaţii. Un cuvânt asupra Teoriilor la Nivel Subneuronal În observarea abordărilor neurochirurgicale asupra conştiinţei, am restrâns discuţia la teoriile la şi deasupra nivelului celular, lăsând la o parte încercările de a lega conştiinţa de structurile subneuronale, ca microtubuli sau particule cuantice. (Eccles, 1992; Hameroff, 1998; Hameroff şi Penrose, 1996; Popper şi Eccles, 1977). În timp ce este foarte posibil ca mecanismele subcelulare să joace un rol din ce în ce mai important în teoriile viitoare ale funcţionării neuronale, acest rol va fi doar o piesă a teoriei complexe, la mai multe nivele, la fel cum procesele descrise de biochimia moleculară formează o piesă din structura explicativă a biologiei. Drintr-o perspectivă metodologică, entităţile subcelulare nu sunt mai suficiente pentru explicarea conştiinţei decât sunt pentru explicarea metabolismului sau a imunităţii. Sunt multe alte niveluri mai importante de analiză, dintre care multe evident relevante pentru funcţia în cauză. O simptomă a acestei probleme este felul în care teoriile subcelulare tind să relaţioneze în mare cu doar una sau două proprietăţi ale conştiinţei – spre exemplu, aceea că (referitor la microtubuli) conştiinţa este afectată de anestezice, sau aceea că (referitor la reţeaua cuantică) se poate schimba neprevăzut şi global. Există în mod sigur loc sub marele cort al ştiinţei pentru câteva astfel de teorii; dar în perspectiva noastră nu merită atenţia majorităţii până când realizează o integrare mai strânsă a nivelurilor intermediare de neurochirurgie ca şi o conexiune mai rafinată, testabilă empiric cu proprietăţile conştiinţei înseşi. CONCLUZIE: VIITORUL CONŞTIINŢEI Problema raţiune-corp şi multe dintre problemele întâlnite în studiul conştiinţei pot rezulta din modele mentale separate (sau scheme conceptuale) pe care le folosim să ne gândim la evenimente mentale sau psihice. Modelele mentale ne influenţează profund gândirea, furnizându-ne structura pe care construim problemele şi eventualele soluţii. În acelaşi timp, este posibil să distingem proprietăţi ale modelului de proprietăţiile realităţii. După cum se observă, modelele noastre de mental şi psihic sunt distincte, dar acesta poate fi mai mult un simptom al înţelegerii noastre deficiente decât un fapt al lumii înseşi. Un fel de a înţelege progresul descris în acest capitol este ca un fel o recapitulare a acestei diviziuni dualiste. Psihologii care studiază conştiinţa au găsit căi de a o lega de comportamentul fizic al organismului, creând legături epistemologice între minte şi lume. În plus, pe măsura ce am învăţat mai mult despre structura detaliată a funcţiilor mentale precum atenţia, percepţia, memoria, şi luarea deciziilor, a devenit din ce în ce mai puţin tentant de a le considera ca părţi ale unei conştiinţe transcedentale. În acelaşi timp, neurochirurgia a început să elucideze conexiunile ontologice între minte şi trup, făcând posibil a vedea unde modelele minţii şi fizicului se suprapun şi eventual combină. Aceste realizări ne fac să reflectăm cu uimire la istoria studiului ştiinţific al conştiinţei. Până la emanciparea studiului comportamental în prima parte a secolului douăzeci, a fost la considerat la scară largă obiectul central în domeniul psihologiei. Apoi, în timpul erei studiului comportamental şi până spre sfârşitul revoluţiei cognitive, ce a început în anii 1960, a fost eliminată complet din studiu. Acum poate furniza un nou centru pentru a integra diferite zone cognitive şi a ajuta la relaţionarea lor cu descoperirile uimitoare din domeniul neurochirurgiei. Ce poate fi spus despre viitorul conştiinţei' Există o paralelă instructivă aici cu istoria vieţii (Farber, 2000). La sfârşitul ultimului secol, era încă loc de îndoială dacă va fi vreodată un consens asupra proceselor vii si nevii. Cu conştiinţa, a fost (şi până la un anumit punct, încă este) o diviziune între modelele mentale pe care le folosim să descriem comportamentul obiectelor animate şi neanimate. Vitaliştii susţin că această diviziune este reflectată în realitate, în timp ce materialiştii dispută faptul că viaţa a fost în cele din urmă creată de aceleaşi forţe fizice şi entităţi ca orice altceva. După cum s-a dovedit, vitaliştii se înşelau, şi elaborarea bazei fizice a vieţii a revoluţionat biologia şi a condus direct la multe dintre descoperirile ştiinţifice ale secolului douăzeci. Nu putem spune cu siguranţă dacă materialismul psihologic se va bucura de o victorie similară; rata curentă de progres cu siguranţă poate împinge la optimism, dar multe probleme conceptuale rămân să fie rezolvate. Adevărata valoare a paralelei cu istoria vieţii nu se află în prezicerea, ci în a înţelegerea naturii problemei şi într-o mai bună abordare a acesteia. Vitaliştii au probleme filosofice adânci, având de lucrat cu proprietăţi „unice” ale organismelor vii, precum auto-reproducerea şi atingerea scopului. Progresul nu a fost atins nici prin ignorarea acestor probleme, nici prin acceptarea lor de-a gata, ci prin reinterpretarea lor ca enigme ştiinţifice – enigme ce pot fi rezolvate doar printr-o combinaţie de avansuri empirice şi teoretice. Este de asemenea important să observăm că victoria materialismului biologic nu a condus la renunţarea la conceptul de viaţă sau să transforme biologia într-o ramură a fizicii. Cuvântul „viaţă” este încă disponibil pentru uzul de zi cu zi şi rămâne la fel de important cum era cu 100 de ani în urmă, chiar dacă sensul lui depinde acum în mare parte de explicaţia ştiinţifică ce a fost dezvoltată în acest timp. Din cauza faptului că termenul „conştiinţă” a fost întotdeauna mai obscur şi mai divers în semnificaţii, este plauzibilă schimbare mai radicală; oamenii de ştiinţă ce lucrează la studiul conştiinţei se pot îndrepta spre termeni mai tehnici (precum „atenţie”, „conştientizare” şi „legătură”), la fel cum biologii care îşi desfăşoară o mare parte din munca zilnică fără a face referire la „viaţă”; dar nu este niciun motiv pentru a presupune că progresul ştiinţific va implica respingerea oricărei idei de conştiinţă sau înlocuirea termenilor mentali cu cei comportamentali sau neuronali. Nevoia de a explica ceva nu înseamnă a fabrica o explicaţie.