China

PARTEA A IV-A: GEOPOLITICA ROMÂNIEI 1. Poziţia geografică şi geoistorică a României şi valenţele sale geopolitice Cuvintele „geopolitică” şi „geostrategie” au făcut cu adevărat carieră în România după 1990. Mai mult, „importanţa geopolitică a României” şi „valoarea geostrategică a poziţiei sale” au fost atât de des şi de superficial evocate încât au fost golite de orice conţinut. Pe de o parte, fiind folosite abuziv ca formule menite să deschidă punţi de comunicare în discursul politic, ele au ajuns să nu mai transmită nimic. Pe de altă parte, cum simpla lor rostire oferă un anumit sentiment de suficienţă, „poziţia geopolitică avantajoasă a României” tinde să nu mai fie pusă deloc în valoare. Ea devine un fel de justificare pentru lipsa de acţiune practică (: „Ei, lasă că pentru noi lucrează poziţia geopolitică!”) (Dobrescu şi Bârgăoanu, 2001, p. 61). De aceea, sprijinindu-ne pe lucrările de specialitate, îndeosebi ale geografilor, ne propunem să insistăm asupra fundamentelor geografice ale poziţiei geopolitice şi geostrategice a României, cu următoarele finalităţi: - pentru a cunoaşte care sunt punctele tari şi punctele slabe ale poziţiei României în plan regional; - pentru a înţelege adevărul elementar că o poziţie bună prezintă dezavantajul de a fi râvnită; - pentru a conştientiza asupra faptului că, oricât de avantajoasă ar fi, poziţia geopolitică trebuie dublată de acţiuni înţelepte, care să-i potenţeze atuurile şi să-i diminueze dezavantajele. Teritoriile româneşti s-au aflat totdeauna la contactul a trei mari puteri, regate sau imperii: regatul Poloniei, al Ungariei şi Imperiul Otoman, iar mai târziu imperiile austro-ungar, rus şi otoman. Spaţiul românesc a constituit astfel, pentru fiecare din ele, un spaţiu marginal, dar şi un spaţiu râvnit, pentru stăpânirea sau fidelizarea căruia au avut loc numeroase conflicte. Din această cauză, românii au fost nevoiţi să trăiască în teritorii separate sub raport politic, supuşi permanent tutelei când unei puteri, când alteia, sau a mai multora în acelaşi timp. Dar, din jocul de forţe care a favorizat menţinerea în această parte a Europei a unor „state tampon” între marile puteri, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania şi-au putut păstra autonomia, spre deosebire de toate popoarele vecine, ale căror state au încetat să mai existe pentru anumite perioade de timp (albanezi, greci, sârbi, bulgari, ucraineni, unguri, polonezi), intrând în componenţa nemijlocită a imperiilor amintite. Numai câteva teritorii româneşti marginale au fost ocupate durabil, şi anume: Dobrogea, sudul Basarabiei (în 1538) şi Banatul (între 1522 şi 1718) de către Imperiul Otoman; Bucovina între 1775 şi 1918 de către Imperiul Habsburgic, Basarabia (între 1812 şi 1918) de către Imperiul Ţarist. Din aceeaşi perspectivă istorică şi politică, spaţiul românesc a fost asociat atât lumii balcanice, cât şi ansamblului central-european. A fost asociat cu lumea balcanică pentru că, la fel ca aceasta, a suportat influenţa religioasă şi artistică a Bizanţului. Totuşi, prin componentele de bază ale geografiei sale (spaţiu carpato-dunărean deschis spre Marea Neagră), vocaţia central europeană a României este cel puţin la fel de marcantă. Deschiderea sa către lumea germană şi, dincolo de ea, către civilizaţia occidentală s-a tradus prin manifestări specifice, prezente mai ales în Transilvania (catolicismul, Reforma – sec. XVI) sau răspândite pe întregul spaţiu românesc (mişcarea iluministă – sec. XVIII, romantismul etc.). Fundamentele geografice ale poziţiei geopolitice a României sunt date de cele trei elemente majore ale cadrului natural care marchează această parte a Europei, şi anume Munţii Carpaţi, Dunărea şi Marea Neagră. Acestea şi conferă României atributele sale geografice esenţiale, de ţară carpatică, danubiană şi pontică. Din raporturile în care intră potenţialul acestor elemente naturale cu spaţiile din jur decurge şi importanţa poziţiei geopolitice a României. 2. Munţii Carpaţi – dimensiuni geopolitice -Reprezintă principala componentă fizico-geografică a teritoriului românesc. -Prezenţa lor marchează o mare parte a Europei Centrale şi de Sud-Est, extinzându-se pe teritoriul mai multor ţări: Slovacia, Polonia, Ungaria, Ucraina, România şi Serbia. -Se împart în 2 sectoare: Carpaţii de Nord-Vest (Carpaţii Slovaciei, cu nucleul lor central, Munţii Tatra) şi Carpaţii de Sud-Est, numiţi şi Carpaţii Româneşti, pentru că se desfăşoară în cea mai mare parte a lor (8/10) pe teritoriul României. Aceasta justifică pe deplin atributul României de ţară carpatică. [pic] Fig. 1. Lanţul Munţilor Carpaţi Carpaţii româneşti prezintă câteva trăsături specifice, cu remarcabile valenţe geopolitice: - ei formează o adevărată coroană montană (Corona montium) care înconjoară Depresiunea Transilvaniei, asemeni zidurilor unei cetăţi (imagine construită de N. Bălcescu); - prin poziţia şi forma lor, Carpaţii impun distribuţia descrescătoare a unităţilor de relief, în cercuri concentrice, tot mai joase spre margini: după crestele Carpaţilor se înalţă Subcarpaţii şi Dealurile de Vest, dincolo de care se aştern podişurile şi câmpiile, mărginite la rândul lor de lunci largi, cum sunt cele ale Dunării, Nistrului şi Tisei; - sunt munţi de înălţimi mijlocii, intens fragmentaţi de depresiuni şi de văi; între acestea se impun numeroasele culoare transversale, prin care sunt înlesnite legăturile dintre bazinul transilvan şi regiunile extracarpatice, consolidând astfel unitatea pământului românesc (culoarul Bârgău - Vatra Dornei - Câmpulung Moldovenesc, pasul şi valea Oituzului, Valea Prahovei, culoarul Rucăr - Bran, valea Oltului, culoarul Jiu - Strei, culoarul Timiş - Cerna, culoarul Mureşului, culoarul Crişului Repede, culoarul Someşului); - au un mare potenţial oicumenic, adică sunt aproape peste tot locuibili şi valorificabili din punct de vedere economic; - prezintă o mare unitate morfologică şi peisagistică, premisă favorabilă pentru dezvoltarea unui complex antropic unitar. Ca o consecinţă a acestor caracteristici, Carpaţii româneşti nu au reprezentat unităţi de relief despărţitoare pentru blocul etnic autohton, ci dimpotrivă, unificatoare. Dovadă stă faptul că etnogeneza populaţiei româneşti s-a petrecut în spaţiul carpatic. Aici au fost localizate nucleele sale, de la capitala Daciei romane, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, şi până la reşedinţele primelor formaţiuni prestatale româneşti din perioada feudală, ale căror teritorii se întindeau pe ambele versante ale Carpaţilor. În acest ansamblu spaţial, Transilvania reprezintă nucleul geopolitic al teritoriului românesc (core area), statut pe care îl împarte cu Muntenia central-nordică, deoarece aici s-a format limba română literară şi aici se află nucleul în jurul căruia s-a constituit statul unitar român modern. Dar, spaţiul românesc nu prezintă doar o unitate fizico-geografică, ci şi o remarcabilă unitate culturală şi de limbă. Civilizaţia lemnului, civilizaţia lânii, folclorul prezintă o extraordinară unitate de fond exprimată printr-o infinitate de forme de expresie artistică. Corolarul îl reprezintă unitatea de limbă. Dacă în Franţa, Germania sau Italia, dialectele regionale sunt foarte diferite între ele, în România, graiurile specifice diverselor provincii istorice româneşti sunt foarte asemănătoare: locuitorii lor nu trebuie să facă apel la limba literară pentru a se înţelege între ei (un maramureşean care vorbeşte „în grai” pricepe foarte bine graiul dobrogeanului, la fel cum graiul unui moldovean este inteligibil pentru un oltean etc.). Cum se explică această remarcabilă unitate culturală a românilor pe un spaţiu, totuşi atât de întins (peste 300 mii kmp) şi supus unor influenţe externe atât de diferite' Una din explicaţiile cel mai des evocate şi plauzibile este practica transhumanţei, în care nu erau angrenaţi doar păstorii şi turmele lor, ci categorii mai largi de populaţie (plugari, podgoreni, mineri, pescari, negustori, meseriaşi), angrenate într-un proces complex, direcţionat de văile transcarpatice. Adevărate „axe de polarizare a neamului românesc”, acestea se sprijineau în sud pe Dunăre, poartă de ieşire spre lume, iar în nord pe Carpaţi, principala axă de rezistenţă etnică şi culturală. Relativul declin contemporan al rolului Carpaţilor ca suport demografic pentru poporul român, trebuie contracarat prin ameliorarea legăturilor şi fluxurilor transcarpatice. Acestea trebuie să permită menţinerea unui spaţiu economic coerent şi funcţional la scara întregii ţări, factor sigur al consolidării unităţii naţionale în contextul actual al globalizării şi al reducerii rolului de obstacol al graniţelor. Dunărea – valenţe geopolitice Dunărea este al doilea fluviu european ca lungime şi debit, după Volga. Este însă cel mai important fluviu internaţional al Europei, deoarece este navigabil pe o mare parte din lungimea sa, traversează continentul din partea central-vestică până la extremitatea sa sud-estică şi străbate teritoriile a 10 state şi 4 capitale. [pic] Fig. 2. Bazinul Dunării Din lungimea totală de 2680 km, Dunărea străbate România pe 1075 km, partea cea mai importantă pentru navigaţie, inclusiv gurile de vărsare ale fluviului. De aceea, ţara noastră mai este definită şi drept ţară dunăreană. Dunărea este mai importantă pentru România decât pentru alte ţări riverane, deoarece ţara noastră deţine gurile de vărsare ale fluviului în Marea Neagră. Acestea reprezintă al doilea punct strategic important din bazinul pontic, după strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Dovadă stau luptele duse de marile puteri pentru stăpânirea gurilor Dunării. În secolul al 19-lea s-a constituit Comisia Europeană a Dunării, cu rolul de a media între interesele marilor puteri ale vremii, îndeosebi Rusia, Germania şi Turcia. Importanţa dunării pentru întreaga Europă este relevată şi de faptul că din această comisie făceau parte şi puteri neriverane, ca Franţa şi Marea Britanie. În articolul „Hotarul românesc dunărean”, publicat în 1941, geograful N. Al. Rădulescu identifică trei funcţii geopolitice de bază îndeplinite de Dunăre: - rolul de arteră de navigaţie practicată încă din Antichitate; - rolul de hotar, Dunărea despărţind Europa Balcanică de Europa Centrală şi de Est, net deosebite din punct de vedere fizico-geografic (relief muntos, climat mediteranean şi submediteranean, lipsa loessului, vegetaţie specifică etc. în Balcani; relief variat, cu frecvente câmpii, extensiune mare a loesului, climat continental la nord de Dunăre); - rol de polarizare politică a statului românesc, întrucât navigaţia liberă la gurile Dunării a putut fi asigurată doar de o Românie puternică. De câte ori Rusia sau Turcia au avut preeminenţă la gurile Dunării, navigaţia a fost diminuată. Mai mult, coagularea statului românesc modern s-a făcut în legătură cu interesele marilor puteri la gurile Dunării. Geograful Simion Mehedinţi accentuează această funcţie istorică a Dunării, aceea de a fi determinat, în cea mai mare parte, întregirea teritorială a statului român în sec. al 19-lea şi la începutul sec. 20. Pentru a răspunde la întrebarea „Când începe Unirea'”, Mehedinţi stabileşte următoarele etape: - în 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, când raialele stăpânite de Turci pe malul nordic al Dunării sunt realipite Valahiei, cu sprijinul marilor puteri; generozitatea acestora se explică prin interesul marilor puteri, în primul rând al Marii Britanii, ca navigaţia pe Dunăre să nu mai fie controlată de turci, ci să fie liberă. - Unirea Moldovei cu Muntenia, în 1859, a fost considerată necesară deoarece, pentru controlul strategic al Dunării, era nevoie de o ţară mai mare sub un domn legat prin recunoştinţă de Franţa. - În 1865 Basarabia este restituită Principatelor Unite, deoarece Anglia şi Franţa deveneau din ce în ce mai preocupate de „chestiunea Orientului” şi de înaintarea ruşilor spre Bosfor. În prezent, se adaugă câteva elemente care sporesc importanţa Dunării, transformând-o într-un potenţial coridor comercial major al Europei: - construirea Canalului Rin – Main – Dunăre şi a Canalului Dunăre – Marea Neagră a permis crearea unei axe fluviale transcontinentale care leagă cel mai mare port al Mării Negre, Constanţa, de cel mai mare port al Europei, Rotterdam. Pusă în legătură cu principalul punct de interes strategic în circulaţia maritimă euroasiatică, canalul Suez, noua axă prezintă avantajul că scurtează timpul de parcurs până în Europa Centrală cu 8 zile faţă de vechea rută (prin Str. Gibraltar şi pe la vest de Pen. Iberică). - punerea în evidenţă a imenselor resurse de hidrocarburi din Asia Centrală a crescut importanţa strategică a axelor de posibil transport al acestora spre marii consumatori din Europa Centrală şi de Vest, între care coridorul Dunării ar fi axa cea mai directă. 3. Marea Neagră – constanţa mizelor geopolitice Reprezintă al treilea element geografic important pentru spaţiul românesc. Datorită depărtării de Oceanul Atlantic şi caracterului său aproape închis, Marea Neagră are un hinterland foarte extins şi important, reprezentând singura cale de acces direct sau indirect la Oceanul Planetar pentru numeroase state din această parte a Eurasiei (România, Bulgaria, Serbiua, Ungaria, Slovacia, Ucraina, Rep. Moldova, Georgia), ca şi pentru importante regiuni ale Rusiei, Germaniei, Austriei, Turciei etc. [pic] Fig. 3. Marea Neagra O altă trăsătură notabilă este aceea că Marea Neagră este situată între mai multe complexe etno-culturale majore. Contactul dintre acestea a ridicat de-a lungul timpului numeroase probleme geopolitice. Pe de o parte, Marea Neagră se află la întrepătrunderea dintre creştinism şi islam. Pe de altă parte, în jurul său se face contactul dintre două mari familii de popoare: slave şi turcice, cu mari mize spaţiale, multe aflate în dispută. În plus, între cele două grupe etno-lingvistice se interpun şi popoare cu alte origini, latine, caucaziene etc. Rusia, cele două puteri regionale, Ucraina şi Turcia, apoi celelalte state riverane îşi construiesc viziunile strategice, geopolitice şi economice în funcţie de această mare şi de spaţiul adiacent ei (Serebrian, 1998, p. 10). La fel ca în cazul Dunării, între consistenţa civilizaţiei româneşti şi accesul ei la Marea Neagră se poate stabili o legătură de substanţă, exprimată de S. Mehedinţi astfel: „epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunea înconjurătoare au fost acelea când marea de la răsărit s-a nimerit să fie liberă şi împărtăşită din roadele civilizaţiei mediteraneene” (Mehedinţi, 1914). Istoricul Gh. Brătianu avansează ipoteza că una din marile provincii româneşti, Moldova, s-a constituit din nevoia puternicelor regate de la nord şi nord-vest de a organiza „drumul către mare”: „drumul către mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o poporul român” (Brătianu, 1941-42, p. 28). Lungimea vecinătăţii noastre cu marea a variat de-a lungul timpului şi a depins mai ales de statutul Basarabiei. Până în 1812, ţările române deţineau şi partea de nord-vest a Mării Negre, inclusiv cele 2 puncte strategice importante, cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. În 1812, acest teritoriu a fost ocupat de Rusia, în înţelegere cu Turcia, care şi-a rezervat controlul ţărmului sudic al acestei provincii. După perioada interbelică, de apartenenţă la România, Basarabia a fost ocupată din nou de ruşi în 1940, fiind inclusă în URSS, dar şi-a pierdut ieşirea la mare, prin alipirea părţii sale sudice la Ucraina. Frontul maritim românesc s-a redus astfel de la 430 km în perioada interbelică, la 230 km în prezent. Dacă poziţia geografică a unui loc este perenă, importanţa geopolitică a sa evoluează în funcţie de conjuncturi. Astfel, considerată multă vreme mare închisă şi deci cu importanţă strategică redusă, Marea Neagră devine din ce în ce mai importantă în relaţiile regionale de putere, din mai multe motive: - datorită creşterii însemnătăţii axei dunărene în transportul comercial transcontinental; - datorită mutării contactului dintre zona de influenţă a Rusiei şi cea a Europei „maritime”: din Europa Centrală (cortina de fier), contactul s-a mutat în istmul ponto-baltic; - ca urmare a creşterii importanţei geopolitice şi geostrategice a Orientului Mijlociu, deci şi a rolului Mării Negre în controlul acestui spaţiu; - datorită descoperirii zăcămintelor de hidrocarburi din Marea Caspică şi Asia Centrală. Dacă analizăm posibilele rute de transport al acestora către Europa şi către lumea întreagă, din cele patru trasee cele mai plauzibile, două traversează Marea Neagră, de la Novorosiisk şi Batumi fie prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, fie prin portul Constanţa şi mai departe spre Europa Centrală. 4. Poziţia geostrategică a României Decurge din ansamblul condiţiilor geografice şi geopolitice interne şi internaţionale care marchează această parte a Eurasiei. Astfel: - România este aşezată în partea de sud-est a Europei Centrale, la contactul dintre Europa Centrală, Europa Balcanică şi Europa de Est; - Este situată suficient de aproape de strâmtorile Bosfor şi Dardanele, pentru a resimţi tensiunea contactului dintre creştinism şi islam pe de o parte, dintre popoarele slave şi cele turcice pe de altă parte; - Este situată în poziţia cea mai avansată spre est a spaţiului de influenţă al culturii occidentale, funcţionând ca marcă de frontieră la interferenţa cu spaţiul slav-oriental (a se vedea extraordinara miză pe care o reprezintă controlul asupra Republicii Moldova şi a Transnistriei); - Teritoriul României se înscrie pe un segment important al istmului ponto-baltic, pe care tind sã se instaleze poziţiile cele mai avansate ale NATO în Europa, începând din Scandinavia şi de la ţãrile baltice, pânã la Bosfor; - Teritoriul României face legãtura dintre flancul nordic şi cel sudic al NATO, asigurând continuitate în controlul spaţiului aerian şi terestru; - România este furnizoare de securitate în Balcani; în condiţiile instabilitãţii din spaţiul fostei Iugoslavii, îndeosebi ale situaţiei din Macedonia – în care mocneşte un rãzboi civil cu potenţial de implicare pentru mai multe state din regiune –, România poate juca rolul unui mediator cu deosebită greutate în plan regional; - Prin poziţia sa, România poate asigura creşterea controlului NATO asupra bazinului Mãrii Negre, în jurul cãruia existã mai multe actuale sau posibile zone de instabilitate (Balcani, Caucaz, Transnistria, Crimeea, Kurdistan, Levant, chiar Orientul Mijlociu), dar şi centre de interes şi sprijin strategic pentru statele NATO (Constanţa – port de sprijin, aeroport de escalã pentru alimentare cu combustibil etc); - România se aflã pe unul din traseele traficului de stupefiante spre Europa Occidentalã, ca şi în calea unor importante fluxuri de populaţie care emigreazã din lumea afro-asiaticã spre Europa. Controlul mai bun al spaţiului românesc, înseamnã şi controlul asupra acestor fenomene, percepute ca ameninţãri majore la adresa stabilitãţii şi democraţiei în ţãrile UE şi NATO; - în condiţiile în care una din sarcinile noi pe care şi le asumã NATO este lupta împotriva terorismului, aceastã organizaţie are interes sã câştige de partea valorilor occidentale cât mai multe ţãri; România poate deveni astfel un aliat puternic în lupta împotriva terorismului, cu atât mai mult cu cât ea se aflã la distanţe nu prea mari de câteva din cele mai importante focare ale terorismului internaţional. La aceste elemente stabile sau conjuncturale se adaugă constanţa proiectelor geostrategice majore care au animat unele puteri politice de prim rang, ce au vizat şi teritoriul României, în toată istoria premodernă şi modernă a Europei. Acestea sunt: testamentul politic la lui Petru cel Mare, respectiv testamentul economic şi politic la lui Friedrich Liszt. Primul decurge în esenţă din faptul că spaţiul dintre istmul ponto-baltic şi Munţii Ural nu are ieşire la o mare caldă, deschisă şi reprezintă un fel de înfundătură continentală. Tendinţa constantă a politicii Rusiei, începând cu Petru cel Mare care a formulat-o explicit, a fost să acceadă la o astfel de mare. Ţinta vizată cu predilecţie a fost Marea Mediterană, în sectorul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Pentru a ajunge la aceasta, Rusia este interesată să controleze gurile Dunării şi, bazându-se pe ideea panslavismului, să se extindă durabil, pe la vestul Mării Negre, în Balcani. Statul cheie aliat ar fi Bulgaria. Ori, aceasta ar însemna anularea ieşirii la mare a României[1]. Cel de al doilea testament, avansat de economistul german Friedrich Liszt, propunea o viziune opusă, şi anume: alungarea ruşilor de la gurile Dunării, lichidarea Imperiului Otoman, unirea Austriei şi Germaniei, expansiunea populaţiei şi a economiei germane în sud-estul Europei, descongestionând astfel spaţiul german, suprapopulat. Exodul germanilor spre America nu ar fi fost o soluţie, deoarece ar fi condus la desnaţionalizara lor în celebrul „creuzet american”. În schimb, colonizarea durabilă a Europei de Sud-Est, pe axa Dunării, ar fi permis construirea unui imperiu german puternic, cu rol hotărâtor pentru întregul bazin dunărean. Statul cheie pentru realizarea acestui proiect ar fi fost Ungaria. În plus, un astfel de imperiu ar fi avut şi scopul să oprească expansiunea ruşilor în direcţia Balcanilor (acest proiect a tins să se materializeze în timpul celui de al doilea război mondial). Aflată la intersecţia acestor două mari proiecte geostrategice, cu un mare potenţial de presiune asupra teritoriului său naţional, România nu ar fi avut şansa de a-şi consolida poziţia prin alianţe cu un stat mai puternic. Şi totuşi, statul român are posibilitatea de a-şi pune în valoare locul deţinut pe hartă. Ţinând cont în mod obligatoriu de aceste „testamente”, chiar folosindu-se de opoziţia dintre ele, România trebuie să se integreze în „noua ordine” şi să-şi prezerve interesele de durată. Altfel, cine nu este pregătit stă „deoparte, umilit, privind năuc la o lume în care trebuie totuşi să trăiască, dar fără o însărcinare şi o răspundere demne de ceea ce el ar fi putut să prezinte” (Ion Conea, 1944). Cuvintele istoricului Gh. Brătianu sintetizează deosebit de sugestiv poziţia României: „Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul. El deţine, cum s-a spus, o poziţie cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele” (în Emandi, Buzatu şi Cucu, 1994). ----------------------- [1] O astfel de viziune este o constantă a gândirii geostrategice de la Moscova. De exemplu, în 1913, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la alipirea Basarabiei la Rusia, Leon Coşa, ministrul instrucţiunii publice din Rusia afirma: „Românii aceştia, neam aparte, cu fiinţă şi limbă proprie, ne apar, prin poziţia lor, ca un cui ce se înfige între slavii de nord şi cei de sud, parcă pentru a-i despărţi pe unii de alţii. Ce uşor şi ce demult s-ar fi rezolvat această problemă slavă, fără prezenţa în acest loc a românilor! Închipuiţi-vă numai o clipă că în locul lor ar fi fost pe versantele carpatice sârbi sau bulgari” (Dobrescu şi Bârgăoanu, 2001, p. 69).